Cartoful se încadrează în grupa plantelor cu cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive, datorită productivităţii sale ridicate şi sistemului radicular ridicat slab dezvoltat, comparativ cu alte plante de cultură, cu o putere mai redusă de solubilizare a compuşilor chimici din sol. Având în vedere aceste particularităţi biologice ale platelor, fertilizarea cartofului va fi dirijată de aşa manieră încât diferenţierile de climă şi sol să favorizeze absorbţia nutrienţilor în ritmul şi necesarul elementelor nutritive pe faze de vegetaţie pentru o acumulare continuă.

Consumul de elemente nutritive pentru o tonă de tuberculi plus celelalte organe ale plantei este variabil în funcţie de solul cultivat, tipul de sol, climat, etc.

Consumul specific per tonă este cuprins între 5,6 – 5,9 kg N, 1,6 – 1,8 kg P2O5, 7,2 – 7,5 kg K2O, 3,1 – 3,2 CaO, 1,6 – 1,8 kg Mg.

Cartoful este un mare consumator de azot şi potasiu, acestea fiind cosiderate de majoritatea agrochimiştilor principalele elemente fertilizante cu rol determinant în formarea şi acumularea producţiei.

Ritmul absorbţiei nutrienţilor se desfăşoară paralel cu ritmul de creştere al plantelor, fiind maxim după înflorire. Până la înflorire se absoarbe o treime din necesarul de azot şi potasiu şi ceva mai mult din fosfor, majoritatea fertilizanţilor, fiind valorificaţi în fenofaza înflorire – maturizare.

Cartofii timpurii au un ritm mai rapid de absorbţie şi pentru această destinaţie a producţiei trebuie aplicate îngrăşăminte solubile, accesibile plantelor de mai timpuriu. Soiurile semitardive şi tardive valorifică îngrăşămintele mai greu solubile, chiar şi gunoiul de grajd.

Deşi, în general se cunoaşte rolul şi importanţa fiecărui element nutritiv sau tip de fertilizant aupra plantei de cartof, datorită condiţiilor extrem de variate ale solurilor şi climei din ţara noastră se obţin rezultate diferite de la an la an, la aceleaşi doze, tipuri de îngrăşăminte sau soiuiri. Acest fapt denotă complexitatea nutriţiei plantelor şi în special a cartofului.

 

Azotul este elementul determinant al dezvoltării foliajului, al creşterii tuberculilor şi al producţiei totale. Azotul este consumat în toată perioada de vegetaţie, dar utilizarea lui este mai eficientă cînd plantele au un foliaj conturat (la 15-20 cm înălţime). Cantitatea de azot disponibilă într-o cultură de cartof la dezvoltarea ei maximă este de circa 150-200 kg/ha substanţă activă. Azotul măreşte masa medie a unui tubercul, contribuie decisiv la formarea unei suprafeţe foliare mari şi a unui sistem radicular mai activ. Azotul este un element important în sinteza proteinelor, stimulează creşterea ţesuturilor meristematice, favorizând ramificarea tulpinilor. Aplicat în exces determină creşterea luxuriantă a vrejilor în detrimentul producţiei, sensibilizează plantele la mană şi prelungeşte perioada de vegetaţie. S-a constatat experimental că, aplicat în doză mare în primele faze de vegetaţie, frânează tuberizarea şi creşterea iniţială a tuberculilor, de aceea unii fermieri preferă aplicarea în două – trei reprize, îndeosebi după tuberizare. Excesul de azot influenţează negativ procentul şi dimensiuile grăunciorilor de amidon, iar când supradozările de azot se asociază cu temperaturi mai scăzute se acumulează în tuberculi acid clorogenic care imprimă tuberculilor un gust neplăcut, înnegrirea miezului la fierbere şi micşorează rezistenţa la păstrare.

Insuficienţa azotului conduce la formarea foliajului redus, decolorat, cu frunze erecte, rigide, determină încetinirea creşterii şi producţii scăzute.

 

Fosforul contribuie la stimularea dezvoltării sistemului radicular şi la echilibrarea efectului nefavorabil al azotului în exces. Fosforul stimulează numărul de tuberculi la cuib, de aceea este preferabil ca în perioada tuberizătii, fosforul să predomine în sol în comparaţie cu azotul.

Fosforul influenţează creşterea conţinutului de amidon şi mărimea grăunciorilor, imprimă rezistenţă la fierbere şi favorizează formarea unui periderm mai gros, cu suber elastic, ceea ce imprimă tuberculilor o rezistenţă mai mare la vătămare. Fosforul este absorbat uniform pe tot parcusul perioadei de vegetaţie,catitatea necesară pentru o cultură bine dezvoltată fiind de cca 60 kg substanţă activă la hectar, din care 50 kg se acumulează în tuberculi. Absorbţia fosforului sub formă de compuşi organici şi minerali se face mai greu din cauză că unele combinaţii ale fosforului sunt fixate în complexul argilo-humic pe solurile acide de ionii de aluminiu şi fier, iar deblocarea lor şi accesibilitatea fosforului în astfel de cazuri se realizează numai prin aplicarea amendamentelor calcaroase.

Deficitul in fosfor se manifestă printr-o dezvoltare slabă a plantelor, încreţirea şi închiderea culorii foliajului.

 

            Potasiul joacă un rol extrem de important în nutriţia cartofului atât asupra dezvoltării aparatului foliar căt şi asupra producţiei şi calităţii tuberculilor. Potasiul este un stimulator al fotosintezei, fapt pentru care se foloseşte frecvent în culturile destinate consumului extratimpuriu şi timpuriu, contribuind la realizarea rapidă a dimensiunilor minime a tuberculilor la recoltare. Potasiul accelerează acumularea amidonului în tuberculi şi are o contribuţie însemnată în sinteza proteinelor. În raport echilibrat cu azotul şi foforul contribuie la o mai bună rezistenţă a plantelor la boli, la folosirea mai eficientă a apei. Un conţinut mai ridicat în potasiu a tuberculilor măreşte rezistenţa la vătămări mecanice şi la păstrare.

În planta de cartof potasiul este absorbit în cantităţi mari. La dezvoltarea maximă a plantei de cartof, când aprovizionarea cu azot este normală, o cultură de cartof absoarbe între 350 şi 400 kg de potasiu, din care 200 kg de potasiu se găsesc în tuberculii recoltaţi la hectar (30-35 t). Potasiul este absorbit în cantităţi mari încă de la începutul vegetaţiei.

Insuficienţa potasiului se manifestă printr-o culoare verde închis a foliolelor cu nuanţe maronii de bronz care într-un stadiu mai avansat devin necrotice. Dacă unele din aceste simptome trec mai neobservate în cultură, cel mai semnificativ efect al deficitului de potasiu se manifestă prin înnegrirea miezului sub coajă, cu o coloraţie albastru-cenuşie care deranjează foarte mult consumatorii de cartof în stare proaspătă.

Dintre celelalte elemente care intră în compoziţia tuberculului într-un procent semnficativ un rol important se atribuie magneziului şi calciului. Dacă magnziul se acumulează în tubercului (0,15%), calciul se depozitează în cantităţi mari şi în celelalte organe (tulpini, frunze, rădăcini).

Absorbţia totală de magneziu într-o cultură de cartof, la dezvoltarea maximă a tufei se ridică la 30 kg magneziu pe hectar (50 kg MgO). Deşi ionul de amoniu (NH4+) împiedică absorbţia ionului de magneziu, după transformarea NH4+ în NO3, absorbţia magneziului poate avea loc, exceptând cazurile cănd solurile sunt acide, un nivel ridicat de acidicate împiedicând absorbţia magneziului. În lipsa magneziului, frunzele mature devin necrotice, iar marginile rămân verzi.

Calciul este cosumat în cantităţi destul de mari, dar lipsa calciului, se resimte numai pe solurile acide, prin încreţirea frunzelor şi îngălbenirea foliolelor.

La fertilizarea cu gunoi de grajd nu apar carenţe în elemente nutritive principale şi nici în microelemente ca Fe, B, Mn.

Gunoiul de grajd este folosit la cartof în toate ţările mari cultivatoare, deoarece pe lângă sporurile foarte economice de producţie are o contribuţie însemnată la menţinerea şi îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului, în principal a structurii, a pH-ului şi a fertilităţii.

Rezultatele cercetării ştiinţiifice au demonstrat că gunoiul de grajd dă rezultate bune pe toate tipurile de sol, îndeosebi solurile sărace în materie organică cum sunt solurile nisipoase şi podzolurile (luvisolurile albice). Gunoiul de grajd se foloseşte în primul rând la soiurile care acumulează producţia în a doua parte a verii (semitârzii şi târzii) care beneficiază de aportul fertilizant al acestuia în anul de cultură. Aplicarea lui la soiurile timpurii şi semitimpurii este în folosul culturilor succesive, ce urmează culturii de cartof în zonele sudice ale ţării cum sunt: varza, fasolea, castraveţii, porumbul siloz. Accesul întârziat al cartofului la compuşii minerali şi organici cu azot, fosfor, magneziu şi microelemente din gunoiul de grajd se datorează parcurgerii unor etape succesive şi de durată în mineralizarea acestuia sub acţiunea microorganismelor din sol. Există cel puţin trei etape până plantele vor folosi gunoiul de grajd ca îngrăşământ. Acestea sunt descompunerea în produse tranzitorii efectuată de către organismele mai mari din sol dar şi de către microorganisme în primă etapă, urmată de faza a doua cea de humificare realizată de microorganisme, urmând ca dupa faza a treia cea de mineralizare humusul şi o parte din produsele tranzitorii să fie transformate în materii minerale asimilabile de către plante.

Din cauza descompunerii lente, cel mai adesea neconforme cu cerinţele cartofului pe faze de vegetaţie, cele mai bune rezutate se obţin folosind asociat îngrăşăminte organice cu cel minerale atât din punct de vedere al ritmului de absorbţie cât şi al respectării dozelor favorabile în funcţie de sol, climă, soi.

Gunoiul de grajd se aplică toamna şi se încorporează în sol cu arătură adâncă de toamnă pentru ca descompunerea şi mineralizarea să înceapă încă din primăvară. În acest sens bunii gospodari transportă gunoiul de grajd vara, dupa recoltarea cerealelor, în sezonul mai puţin aglomerat la capătul tarlalei care va fi cultivată cu cartof în anul următor, dacă gunoiul este fermentat, iar dacă acesta se transportă pe măsură ce este scos de la grajd, platforma se face iarna, urmând ca tot anul care urmează gunoiul să fermenteze în platformă la capătul tarlalei care va fi cultivată în anul viitor.

Aplicarea gunoiului nefermentat dă rezultate bune numai pe solurile reci şi grele, ori acestea nu se recomandă pentru cultura cartofului.

De asemenea, aplicarea gunoiului de grajd pe arătură, urmând sa fie încorporat primăvara cu lucrările de pregătire a patului germinativ conduce la pierderi de producţie mari datorită tasării solului sub roţile mijlocelor mecanice şi mai puţin la efecte favorabile datorate nutriţiei organice.

Rezultate bune se obţin şi prin aplicarea gunoiului de grajd din ferme zootehnice de creştere şi îngrăşare a porcilor, ovinelor sau păsărilor.

Pentru dejecţiile de la aceste ferme zootehnice restricţiile şi condiţiile de aplicare sunt aceleaşi, respectându-se repartizarea uniformă şi încorporarea prin arătură.

În ceea ce priveşte dozele de gunoi recomandate la cultura cartofului, în condiţiile în care rentabilitatea culturii să devină profitabilă numai de la 20-25 t/ha, cele mai eficiente sunt dozele de peste 30 t/ha gunoi de grajd, variabile în funcţie de provenienţa gunoiului şi de fertilitatea naturală a solurilor pe care se aplică.

În zonele cu soluri uşoare (Belgia, Olanda, Germania) sau în cele lipsite de ferme de exploatare a animalelor se folosesc cu succes îngraşămintele verzi. Rezultate bune se obţin pe soluri acide cu lupin alb sau pe alte tipuri de sol cu muştar şi rapiţă, în culură succesivă.

Tipurile de îngrăşăminte mierale care se aplică la cultura cartofului diferă în funcţie de sol, scopul culturii şi oferta pieţei de îngrăşăminte.

În general, pe solurile favorabile pentru cultura cartofului nu se constată diferenţa între diferitele tipuri de îngrăşămite cu azot aplicate. Pe solurile acide se recomandă cu precădere nitrocalcarul şi ureea, iar pe solurile neutre azotatul de amoniu, ureea şi sulfatul de amoniu. Îngrăşămintele simple cu fosfor se pot aplica fără restricţii pe toate tipurile de sol, iar cele cu potasiu care conţin clor (KCl) sunt recomandate pentru aplicarea de toamnă sau în ferestrele iernii pe sol îngheţ pentru ca până la plantarea cartofului, ionul de clor să poată fi levigat departe de rădăcinile plantelor. Aplicarea sistematică a gunoiului de grajd la cartof conduce la ameliorarea simţitoare a conţinutului în potasiu cu acumularea unor rezerve în sol de care se ţine seama la calculul nutrienţilor după metoda bilanţui.

Îngrăşămintele minerale simple au cea mai mare eficienţă câd fosforul şi potasiul se aplică toamna sub arătura de bază, iar azotul primăvara la pregătirea patului germinativ.

Îngrâşămintele complexe binare şi ternare dau rezultate bune la cultura cartofului. Ca urmare a solubilităţii lor ridicate acestea se recomandă să fie aplicate primăvara la pregătirea terenului pentru plantare sau fazial pe vegetaţie, înaintea unor lucrări mecanice, ocazie cu care să poate fi încorporate uşor. Rolul lor pe lângă cel de fertilizant poate fi şi de compensare a unor rapoarte nefavorabile rezultate din aplicarea unilaterală a îngrăşămintelor simple cu N, P, K.

Pentru obţierea un producţii mari de peste 30 t/ha este necesară aplicarea obligatorie a celor tre elemente principale: azotul, fosforul şi potasiul. Se poate renunţa la fertilizarea cu potasiu numai dacă solul pe care se cultivă cartof este foarte bine aprovizionat în acest element, datele chimice prezentând valori de peste 20 mg/100 g sol K2O (peste 160 ppm K).

Raportul între principalele elemente este foarte diferit de la o zonă la alta, şi de la o ţară la alta în funcţie de solurile predominante, condiţiile climatice şi gradul de intensivizare al culturii.

Dacă raportul de consum între cele trei elemente NPK este de 1N la 0,3 – 0,4 P2O5 la 1,2 – 1,8 K2O, variabilitatea mare a condiţiilor pedoclimatice impune folosirea unor rapoarte foarte diferite. Pentru cartoful de consum, în ţara noastră diferă de gradul de aprovizionare al solului în N, P, K şi de nivelul producţiei propuse.

În general, se acceptă corespunzător N, P, K de 1:0,6 (0,8) : 1(1,5). La acest raport cu un nivel de 150 kg azot substanţă activă la hectar, când celelalte condiţii de vegetaţie sunt în optim se asigură o producţie de 30 – 40 tone la hectar.

Recomandările INCDCSZ de la Braşov privind dozele aplicate la cultura cartofului în funcţie de valorile determinate în sol de N, P, K şi nivelul producţiei estimate pot fi adaptate cu unele corecţii de 10-20 kg/ha prin diminuarea dozelor de azot, când cartoful urmează după leguminoase anuale, cu 30-40 kg/ha de potasiu, când fertilizarea se face cu gunoi de grajd sau cu uşoare creşteri de 10-20 kg N, P, K în cazul în care cartoful urmează după sfecla de zahăr sau porumb irigat.

Fertilizarea extraradiculară este o măsură tehnologică care se aplică în general, complementar, fie unor culturi aplicate de intemperii ca grindina, vânturi puternice, furtuni, fie unor culturi de cartof amplasate pe soluri nisipoase la care se manifestă dezechilibre de nutriţie sau carenţe în microelemente. De regulă, fertilizarea extraradiculară se face cu îngrăşăminte foliare de diferite tipuri (4:1:1; 2:3:1; 1:1:1) sau cu îngrăşăminte speciale care conţin microelemente (Cu, B, Mn, Zn, Fe) şi care se aplică concomitent cu tratamentele fitosanitare, în general de la încheierea rândurilor până la sfârşitul înfloritului. Cele mai frecvente îngrăşăminte foliare folosite la cultura cartofului şi concentraţiile soluţiilor (procente) recomandate sunt următoarele: Folplant (F-231, F-411, F-011:0,5-1%), Folifag (0,5-1%), Nutrileaf şi Cal Max (1%), Folinsect, Multi-K sau ICF 6238 (1%).

În ultima perioadă de timp au apărut alături de îngrăşăminte foliare cu microelemente şi biostimulatori care conferă plantelor o capacitate fotosintetică mărită, o rezistenţă mai pronunţată la atacul bolilor şi o calitate superioară printr-o accentuare aproceselor metabolice manifestate prin sporuri de producţie de 15-20 %.

Amestecurile fertilizante cu microelemente contribuie la formarea unui sistem radicular mai dezvoltat care favorizează o creştere constantă a plantelor, măreşte gradul de fructificare şi tipul de maturizare şi îmbunătăţeşte calitatea produselor prin creşterea conţinutului de săruri minerale şi proteine.

Noutăţi, informaţii privind unii patogeni emergenţi ai culturii cartofului (deocamdată despre virusul Y din zona Braşov) şi alte date utile pentru cei care activează pe filiera cartofului (fermieri şi producători, distribuitori etc)

Lasă un răspuns