La cartof, acţiunea nocivă a afidelor se exercită asupra foliajului şi ocazional asupra tuberculilor în germinaţie dar, daunele se situează de obicei la nivelul tuberculilor nou formaţi. Daunele directe legate de prelevarea sevei nutritive din ţesuturi, de dezvoltarea fumaginei pe roua de miere eliminată de către afide pot trece neobservate dacă populaţiile acestora se menţin la un nivel scăzut.

Infecţia sistemică a plantelor cu virusurile transmise prin afide constituie principala cauză a reducerii randamentului la cartof şi de aici necesitatea de a cultiva plante libere de virusuri şi în zone în care presiunea vectoare este scăzută.

Destul de rar se justifică necesitatea luptei împotriva afidelor ca dăunători direcţi. În majoritatea cazurilor este necesară reducerea nivelului diseminării virusurilor prin eliminarea vectorilor, suprimarea rezervelor biologice şi a surselor de virusuri interne şi externe culturilor, aplicarea tehnologiei specifice culturilor de cartof pentru sămânţă.

Cartoful prezintă o rezistenţă naturală faţă de infestarea cu afide şi virusuri. La începutul perioadei de vegetaţie procentul plantelor de cartof colonizate de către afidele aripate variază în funcţie de mai mulţi factori (soi, densitatea la plantare, înălţimea şi culoare plantelor, gradul de acoperire a solului). În momentul iniţierii  zborului de contaminare, nivelul infestării prin afidele aripate sedentare sau tranzitorii poate atinge cote mari în cazul în care cultura de cartof este tânără sau provine din minituberculi. Caracteristicile biologice ale afidelor şi mai ales fecunditatea lor se exprimă mai intens pe un foliaj tânăr. Sensibilitatea foliajului la transmiterea virală şi nivelul infecţiei tuberculilor apăruţi după translocarea virusului sunt mai mari dacă plantele de cartof sunt tinere în momentul infecţiei. De aceea este bine să se evite ca epoca de răsărire a plantelor de cartof să coincidă cu momentul zborului de contaminare al afidelor, deoarece riscul ca virusurile să se instaleze rapid în cultură este mare.

 

Controlul chimic al afidelor nu poate diminua nivelul infecţiilor virotice în culturile de cartof, deoarece reducerea populaţiilor nu este suficientă pentru a împiedica răspândirea virusurilor. În cel mai bun caz nu poate decât să menţină nivelul infecţiei virotice la valoarea iniţială. De aceea, interesul controlului chimic este scăzut sau chiar nul în cazul în care cultura de cartof are o stare fitosanitară mediocră şi este amplasată într-o regiune cu presiune vectoare foarte puternică.

Strategia de luptă împotriva diseminării virusurilor de tip non-persistent nu este identică cu cea folosită în cazul virusului de tip persistent, datorită modului de acţiune diferit. În primul caz folosirea aficidelor simple are rezultate slabe, de aceea este indicată folosirea amestecurilor de aficide cu uleiuri minerale. În multe state din vestul Europei această practică este curentă iar rezultatele sunt promiţătoare. Este indicată alegerea unei metode de control a afidelor  în funcţie de tipul de virus predominant într-o regiune în scopul evitării tratamentelor de asigurare. Controlul populaţiilor de afide depinde în mare măsură de produsele chimice. În multe cazuri tratamentele chimice au fost făcute în mod nejustificat, cu nerespecarea dozelor omologate ceea ce a dus inevitabil la apariţia unor probleme. Deoarece afidele nu sunt singurele insecte dăunătoare care atacă culturile de cartof, tratamentele cu insecticide care au un spectru larg de acţiune menit să controleze şi alţi dăunători prezenţi în cultura de cartof în acelaşi timp, formulări greşite, doze sau momente nepotrivite de tratament au contribuit în mare măsură la creşterea explozivă a populaţiilor de afide. De asemenea, utilizarea în exces a produselor piretroide pentru controlul altor dăunători din culturile de cartof a contribuit la înmulţirea afidelor. Acest fapt s-a datorat în primul rând distrugerii speciilor de insecte parazite şi prădătoare ale afidelor. Exemplul menţionat subliniază încă o dată necesitatea cunoaşterii şi protejării entomofaunei utile înainte, în timpul vegetaţiei  şi după ce aceasta este recoltată.

De-a lungul timpului, datorită controlului chimic intens, mai multe specii de afide au dezvoltat o rezistenţă încrucişată faţă de principalele grupe de aficide (organofosforice, carbamaţi, piretroizi). Această rezistenţă a apărut atât în condiţii de câmp cât şi în sere, ca rezultat al presiunii de selecţie exercitată de numărul mare al tratamentelor de rutină. În ultimii ani în Europa continentală şi de Est a crescut frecvenţa virusului Y al cartofului. În multe culturi de cartof au apărut suşe de Myzus persicae cu rezistenţă încrucişată la toate grupele de insecticide folosite: organofosforice, carbamaţi, piretroizi, ceea ce în timp poate avea efecte dezastroase asupra stării fitosanitare a culturilor. Se pot întâlnii tipurile sensibile (S), uşor rezistente (R1), rezistente (R2), şi foarte rezistente (R3), care corespund la nivele diferite de activitate a enzimei carboxilesterază. La un nivel de activitate al enzimei egal, coeficientul de rezistenţă al diferitelor tipuri de afide diferă în funcţie de grupa chimică a produsului şi după substanţa activă, ceea ce atrage o eficacitate diferită a insecticidelor folosite. Apare deci foarte clar ideea că pe viitor este necesară folosirea unor clase de compuşi chimici noi, selectivi şi cu un mecanism de acţiune la care afidele să nu dezvolte foarte repede rezistenţă. Prin folosirea unor produse ca: feromoni de alarmă, feromoni sexuali, blocanţi de hrănire, uleiurile minerale, singure sau în combinaţie cu doze reduse de insecticide, precum şi a organismelor patogene se poate îmbunătăţii considerabil tehnologia de control a populaţiilor de afide din culturile de cartof.

În ultimii 20 de ani, rezultatele cercetărilor au oferit noi perspective  controlului integrat. Tendinţa mondială este de a reduce cu peste 50% cantitatea de pesticide folosită în agricultură, de aceea cercetările se orientează cu precădere pe dezvoltarea culturilor rezistente la afide şi virusuri şi pe alte măsuri de control complementare. Folosirea pe scară mai largă a soiurilor cu rezistenţă antixenotică şi antibiotică în detrimentul soiurilor tolerante la care în absenţa unor tratamente susţinute se constată o creştere a populaţiilor de afide, va conduce la o reducere a numărului de tratamente cu produse aficide şi indirect va contribui la protejarea entomofaunei auxiliare.

 

Rezistenţa faţă de afide a unor soiuri de cartof şi specii sălbatice de Solanum este cunoscută de mult. S-a constatat că între soiurile de cartof există diferenţe semnificative privind disponibilitatea de a favoriza înmulţirea populaţiilor de afide sau de a suporta dăunarea acestora. Soiurile de S. tuberosum manifestă rezistenţe diferite faţă de M. persicae, aspect pus în evidenţă mai ales în condiţii controlate. În  speciile sălbatice de Solanum există surse de rezistenţă faţă de M.persicae şi Macrosiphum euphorbiae.

La începutul anilor ’70 a fost pusă în evidenţă o formă interesantă de rezistenţă. Speciile S. polyadenium, S. tarijense şi S. berthaultii sunt mai mult sau mai puţin acoperite cu perişori glandulari (trichomici), de două tipuri – A şi B. Aceşti perişori au funcţii diferite, deseori complementare şi sunt prezenţi fie singuri fie împreună în funcţie de specie şi originea geografică. Perişorii de tip A sunt scurţi, tetralobaţi iar la trecerea insectelor se sparg şi eliberează un exudat lipicios care în contact cu aerul se brunifică. Acest exudat se lipeşte de tarsele şi de piesele bucale ale insectelor înpiedicând deplasarea şi hrănirea lor. Perişorii de tip B sunt lungi şi secretă la capătul lor o picătură de exudat. Perişorii capturează şi împiedică afidele să se înmulţească contribuind totodată la reducerea nivelului de infecţie cu virusul Y. Până în prezent s-au realizat încrucişări între S. tuberosum şi S. berthaultii cu rezultate încurajatoare mai ales în condiţii de seră. În câmp rezistenţa a fost mai slabă

Acest tip de rezistenţă care apare la începutul sezonului poate completa acţiunea mai tardivă a factorilor naturali de limitare a populaţiilor de afide, contribuind astfel la reducerea numărului de tratamente din perioada de vegetaţie.

Forma de rezistenţă, fizică prin tricomi glandulari sau chimică prin glicoalcaloizi va permite ca nicio plantă rezistentă să nu fie înregistrată până nu se cunoaşte compatibilitatea cu alte măsuri de control, sau dacă aceste plante rezistente contribuie la îmbunătăţirea eficacităţii tratamentelor cu insecticide şi cu tehnologia de control biologic.

 

Produsele omologate pentru controlul chimic al afidelor nu prezintă toate acelaşi interes: folosirea unora este mai mult sau mai puţin abandonată, în timp ce substanţe noi se dovedesc mult mai interesante prin activitatea, toxicitatea şi acţiunea lor secundară.

            Apariţia produselor sistemice a deschis noi perspective în controlul afidelor şi în special  asupra prevenirii răspândirii virusurilor în culturile de cartof pentru sămânţă. O largă utilizare au avut-o compuşii organo-fosforici cu o perioadă de remaneţă lungă. Mai târziu, au apărut noi posibilităţi de reducere a populaţiilor de afide prin folosirea insecticidelor din grupa carbamaţilor şi a piretroizilor de sinteză. Aceste produse sunt folosite pe scară largă pentru reducerea populaţiilor de afide din diferite culturi agricole.

Aficidele omologate pentru controlu afidelor trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici pentru a fi eficiente:

Selectivitatea: un produs bun trebie să fie selectiv, toxic faţă de afide, cu acţiune sistemică, cu perioadă de remanenţă moderată, să acţioneze rapid şi să fie ne-fitotoxic. Produsele aficide nu trebuie să omoare paraţizii şi prădătorii prezenţi în cultură la un moment dat. În cazul în care acest lucru se întâmplă, tratamentele executate la începutul perioadei de vegetaţie trebuie continuate într-un anumit ritm, deoarece în lipsa paraziţilor şi a prădătorilor au loc explozii populaţionale greu de controlat. Tratamentele frecvente cu acelaşi produs sau cu produse din aceeaşi grupă chimică favorizează apariţia rezistenţei şi compromit pe termen lung produsele de calitate.

Din grupa produselor organofosforice şi a carbamaţilor fac parte aficide cu un grad ridicat de selectivitate. Din păcate produsele piretroide sunt puţin selective faţă de fauna auxiliară ceea ce impune moderaţie în folosirea lor în cazul afidelor.

Acţiune sistemică: deoarece afidele sunt insecte care se hrănesc preponderent din floem şi colonizează culturile agricole aproape continuu, pentru reducerea numărului de tratamente este foarte importantă acţiunea sistemică a aficidelor. Pentru culturile de cartof acest aspect este esenţial deoarece prin controlul populaţiilor de afide principalul obiectiv este acela al reducerii infecţiilor virotice.  Produsele sistemice se aplică în sol odată cu plantatul sau stau la baza tratamentelor executate pe tuberculii pentru sămânţă. În cazul aplicării la sol acesta trebuie să conţină o cantitate adecvată de apă care să ajute la transportul substanţei active spre rădăcini şi de aici mai departe spre frunze prin sistemul vascular al plantei. În plus, produsele sistemice trebuie să fie suficient de stabile pentru a preveni descompunerea rapidă sau evaporarea substanţei active.

            Persistenţa şi remanenţa aficidelor: remanenţa poate fi favorabilă atunci când culturile sunt reinfestate cu afide. Totuşi, înainte de recoltare aficidele trebuie să se decompună în produşi netoxici, astfel încât hrana omului şi a animalelor să fie nepoluată.

            Acţiunea rapidă: pentru a preveni infecţia cu virusurile nepersistente, aficidele trebuie să aibă o acţiune rapidă. Unele, în special cele din grupa piretriozilor de sinteză au o acţiune repelentă care împiedecă afidele să aterizeze pe plante sau să-şi înfigă stileţii în frunze.

Noutăţi, informaţii privind unii patogeni emergenţi ai culturii cartofului (deocamdată despre virusul Y din zona Braşov) şi alte date utile pentru cei care activează pe filiera cartofului (fermieri şi producători, distribuitori etc)

Lasă un răspuns