Virusurile non-persistente: aceste tipuri de virusuri sunt achiziţionate foarte rapid prin înţepături scurte (10-60 secunde), de explorare a ţesuturilor superficiale. În general nivelul de transmitere descreşte în cazul în care creşte durata perioadei de achiziţie a virusului (LECLANT, 1978; RAMAN, 1985; BOKX, 1987).

Virusul poate fi transmis imediat după ce a fost achiziţionat de vector fără să intervină o perioadă de latenţă. Afidele nu rămân infecţioase mult timp. Cele mai multe din aceste virusuri sunt inactivate după 10 minute la temperaturi de 60°C, dar unele rămân active mai multe zile  la temperaturi de 18-20°C.

După LECLANT (1978) şi BOKX (1987), principalele caracteristici ale acestor virusuri sunt:

  • perioada de transmitere foarte scurtă (unul – câteva minute);
  • inexistenţa perioadei de latenţă;
  • afidele înfometate înainte de achiziţionare, transmit mai uşor virusurile de acest tip;
  • transmiterea posibiliă prin inoculare artificială;
  • pot fi infectate succesiv un număr redus de plante.

Un individ, în stadiu larvar, încărcat cu virus, nu este capabil să-l transmită după năpârlire, dacă nu recurge la o nouă sursă de virus.  Acesta se datorează faptului că exuvia nu conţine numai tegumentele exterioare ci şi stileţii, faringele şi intima intestinului anterioar şi posterior (BOKX, 1972).

Specificitatea de transmitere este mare şi se manifestă mai ales la nivel cantitativ. Cu toate acestea există cazuri în care acelaşi virus, diferite virusuri sau şuse ale aceluiaşi virus nu pot fi transmise cu aceeaşi eficacitate de către indivizii aceleaşi specii (biotipuri) sau din acelaşi gen. Eficienţa relativă a afidelor vectoare (specificitatea) poate fi modificată de condiţiile experimentale. Virusurile non-persistente sunt achiziţionate în primul rând din epidermă.

Deocamdată nu există suficiente date referitoare la forma şi cantitatea virusurilor achiziţionate. Unii cercetători au arătat că afidele achiziţionează doar acidul nucleic viral, pe când alţii susţin că se achiziţionează şi se transmite virusul întreg (PIRONE,1969).

 

Virusurile semipersistente: această categorie cuptinde un număr relativ redus de virusuri cu caracteristici intermediare între virusurile persistente şi non-persistente. În general nu pot fi achiziţionate în cursul înţepăturilor scurte, dar şansa de a putea fi transmise creşte cu durata perioadei de achiziţie (SYLVESTER, 1969). Sunt transmise numai prin mecanismul de ingestie-egestie ca şi virusurile non-persistente. Se absorb selectiv în porţiunea anterioară a canalului alimentar putând să se acumuleze până în porţiunea faringelui (LECLANT, 1978).

Virusurile semipersistente se caracterizează prin faptul că au o perioadă de retenţie scurtă şi înfometarea vectorilor înainte de transmitere nu duce la creşterea procentului de transmitere (BROKX, 1987).

 

Virusurile persistente (circulante).   Din punct de vedere biologic, relaţia vector-virus persistent este cea mai interesantă dintre toate asocierile afide vectoare-virusuri. Mecanismul transmiterii acestor virusuri este în prezent mai bine cunoscut. Virusurile persistente sunt achiziţionate de către afide în momentul hrănirii direct din floem. Perioada minimă de achiziţie este de 5-15 minute, dar procentul de transmitere creşte dacă se prelungeşte perioada de achiziţie, stabilindu-se la un anumit nivel de la care nu mai creşte (SYLVESTER, 1969; LECLANT, 1978).

Frecvent afidele rămân pe o plantă pentru achiziţionarea virusurilor persistente o jumătate de oră sau chiar o oră (LECLANT, 1978). Caracteristica principală a acestor virusuri este aceea că vectorii care au înţepat o plantă infectată nu sunt capabili să transmită imediat virusul. Aceştia devin infecţioşi după  scurgerea unui anumit interval de timp (perioadă de latenţă) şi care poate fi  diferită în funcţie de virus şi vector, în general între 4-6 ore şi 9-10 zile (BONNEMAISON, 1969; SYLVESTER, 1965; ROBERT, 1981; ROBERT, 1996).

Particulele virale absorbite o dată cu seva penetrează tubul digestiv, traversează peretele intestinal, se dispersează în hemolimfă şi se  fixează la nivelul anumitor organe, cum sunt glandele salivare. De aici virusul traversează membranele glandelor salivare putând fi injectat o dată cu saliva în ţesuturile superficiale sau în floemul altor plante (BOKX, 1987; LECLANT,1978; ALFORD, 1994). Un vector infecţios poate contamina o plantă gazdă sănătoasă şi după năpârlire. Perioada de retenţie a virusurilor este lungă, vectorii putând rămâne infecţioşi pe toată durata vieţii lor. Ei pot infecta prin inoculări succesive un număr mare de plante. Spre deosebire de virusurile non-persistente, virusurile persistente  se pot multiplica în corpul vectorilor. Cel mai mult a fost studiat virusul răsucirii frunzelor de cartof (PLRV) a cărui multiplicare a fost demonstrată de cercetările lui PETERS şi JONES (1981).

Caracteristicile principale ale virusurilor persistente sunt:

  • posibilitatea transmiterii virusurilor, după năpârlirea vectorilor;
  • corelaţia pozitivă între durata perioadelor de achiziţie şi inoculare şi probabilitatea de transmitere a virusului;
  • prezenţa perioadei de latenţă;
  • prezenţa virusului în corpul vectorului mai multe zile sau pe durata vieţii acestuia;
  • posibilitatea vectorului de a absorbi virusul dintr-o soluţie;
  • posibilitatea izolării virusului din sângele vectorului;
  • creşterea posibilităţii de infecţie cu mărimea perioadei de vegetaţie;
  • reducerea posibilităţii de transmitere prin înfometarea vectorului imediat după perioada de achiziţie;
  • virusuri în general netransmisibile prin metode mecanice;
  • transmiterea virusurilor este limitată la câteva specii de afide (SYLVESTER, 1969; BONNEMAISON, 1969; LECLANT, 1978; BOKX, 1987).

Noutăţi, informaţii privind unii patogeni emergenţi ai culturii cartofului (deocamdată despre virusul Y din zona Braşov) şi alte date utile pentru cei care activează pe filiera cartofului (fermieri şi producători, distribuitori etc)

Lasă un răspuns