Mult timp nu s-a cunoscut necesarul de hrană al afidelor. Primele investigaţii s-au bazat pe analiza picăturilor de rouă de miere dar acestea nu au oferit suficiente date, în primul rând datorită modificărilor metabolice suferite de substanţe în canalul alimentar al afidelor. S-au obţinut rezultate concludente prin analiza sevei exudate de vârful stileţilor şi prin folosirea dietelor artificiale.

Hrănirea nu influenţează numai creşterea şi reproducerea afidelor, în interacţiune cu lumina zilei, temperatură şi aglomerarea populaţiilor poate de asemenea influenţa producerea formelor sexuate, a formelor partenogenetice aripate şi nearipate precum şi alternanţa gazdelor (KLINGAUF, 1987).

Azotul. Afidele asimilează 50 % din conţinutul total de azot. M. persicae preferă un nivel al aminoacizilor de 3 % (AUCLAIR, 1963). Rata de creştere şi reproducere a speciei A. pisum este superioară până la un nivel al aminoacizilor de 4,3 % (AUCLAIR, 1965). Mulţi aminoacizi sunt esenţiali pentru afide, dar cât de mult influenţează aceştia dezvoltara afidelor depinde de formă, simbionţi şi alte circumstanţe, nefiind posibilă o generalizare.

Există puţine date experimentale referitoare la microorganismele simbionte ca o a doua posibilă sursă de azot, în afară de cea din seva floemului plantelor. AUCLAIR (1963) arată însă că microorganismele furnizează afidelor aminoacizi, ajută la asimilarea azotului şi la sintetizarea sterolilor.

 

Carbohidraţii. Cel mai important carbohidrat este glucoza. În seva din interiorul stileţilor concentraţia acestei substanţe variază între 5 şi 25 % (KLINGAUF, 1987). Unii carbohidraţi stimulează ingestia iar alţii inhibă preluarea hranei, influenţa fiind nesemnificativă (AUCLAIR, 1963).

Vitamine şi minerale. În seva ţesutului floemic se găsesc câteva vitamine: biotină, calciu pantoteat, acid folic, ezo-inositol, acid nicotinic, piridoxină şi tiamină. Aceste vitamine joacă un rol important în nutriţia minerală a afidelor. Minerale ca: Zn, Ca, Mg, Fe, K, sunt substanţe esenţiale conţinute în hrană. Importanţa mineralelor este recunoscută de peste 20 de ani. Ele afectează în mod direct rata de hrănire, reproducerea, dezvoltarea simbionţilor (AUCLAIR, 1965). Slaba aprovizionare sau un deficit de K favorizează infestarea plantelor de către afide. Fertilizarea cu P poate avea asupra afidelor efecte pozitive sau negative în funcţie de plantă, specia de afide, balanţa altor substanţe nutritive. Deficitul de Ca favorizează atacul afidelor. Creşterea şi dezvoltarea speciei M. persicae este îmbunătăţită printre alte substanţe, acizii nucleici şi ATP (BOWDEN şi colab, 1985).

Echipamentul enzimatic. Afidele posedă puţine enzime digestive datorită componenţilor simpli ai sevei absorbite. În saliva afidelor se găsesc următoarele enzime: polifenoloxidaza, celulaza şi pectin-poligalacuronaza. Activitatea enzimelor nu este legată numai de afide. Există posibilitatea producerii enzimelor de către microorganismele din canalul alimentar şi cele localizate în micetocite (celule speciale) sau micetome (organe speciale) (KLINGAUF, 1987).

Excreţia picăturilor de rouă de miere. AUCLAIR (1963) a definit termenul de rouă de miere ca fiind excreţii ale plantelor prin punctele de hrănire (mana), ale corniculelor afidelor sau picăturile excretate din canalul alimentar. Roua de miere este un amestec format dintr-un număr de compuşi, dominante fiind zaharurile. Acestea atrag 246 de specii de insecte aparţinând la 49 de familii, inclusiv albinele şi insectele benefice.

Un număr mare de specii de furnici nu ar supravieţui în lipsa excrementelor lichide ale afidelor sau altor insecte sugătoare. Unele specii de insecte absorb picăturile de rouă de miere direct de la afide (AUCLAIR, 1963).

Rata excreţiei. Frecvenţa excreţiei este între 2 – 25 picături în 12 ore. Ea depinde de stadiul de dezvoltare şi de starea fiziologică a speciei, de temperatură, umiditate, momentul zilei, îngrijirea acordată de către furnici precum şi de alţi factori interni şi externi. Producţia de rouă de miere este un indicator al diferitelor evenimente din mediul intern sau extern al afidelor. Cu 1 – 2 zile înainte de modificarea presiunii atmosferice A. fabae prezintă un ritm crescut de excreţie (KLINGAUF, 1987). Diametrul unei picături variază între 0,5 – 1,5 mm; o picătură cu diametrul de 1 mm are un volum mediu de 0,5 mm3. Roua de miere conţine aproximativ 5 – 15 % materie uscată. În timpul năpârlirii sau al schimbării locului de hrănire, se întrerupe excreţia (AUCLAIR, 1963, 1965).

Noutăţi, informaţii privind unii patogeni emergenţi ai culturii cartofului (deocamdată despre virusul Y din zona Braşov) şi alte date utile pentru cei care activează pe filiera cartofului (fermieri şi producători, distribuitori etc)

Lasă un răspuns