Virusurile se plasează la limita dintre organismele vii şi non-vii. Nu pot fi considerate organisme vii cu toate că au o serie de funcţii tipice celulelor vii. Până în prezent se cunosc peste 600 de virusuri care infectează plantele (JAGER, 1995). Nu există însă suficiente date care să ateste faptul că virusurile plantelor pot infecta şi alte organisme decât plantele cu excepţia virusurilor cu membrane (rhabdovirusuri şi tospovirusuri) care se multiplică în corpul insectelor vectoare.

Cercetările din ultimii 20-30 de ani au avut ca scop  cunoşterea structurii chimice a virusurilor şi modalităţile  lor de multiplicare. În prezent în acest domeniu s-au acumulat foarte multe date, în continuare acordându-se atenţie interacţiunii dintre virusurilor plantelor şi gazdele lor.

            Virusurile sunt formate din particule identice submicroscopice cu o structură relativ simplă. Din punct de vedere morfologic, virusurile plantelor se pot încadra în 3 grupe principale: virusuri în formă de bastonaş, virusuri filamentoase şi virusuri sferice (icosaedrice). Există şi virusuri cu o structură mai complexă multe dintre ele înmulţindu-se în plante şi insecte (GHENA, 1972).

Forma şi dimensiunile particulelor virale sunt generate de genomul viral, aşa cum sunt de altfel toate proprietăţile lor fizice şi chimice.

În ceea ce priveşte compoziţia chimică, particulele virale sunt alcătuite din proteine şi acid nucleic, cu funcţii diferite. Majoritatea virusurilor fitopatogene conţin acid ribonucleic (ARN), un număr mai redus de virusuri conţin acid  dezoxiribonucleic (ADN). Acizii nucleici (ARN şi ADN) sunt particule infecţioase, fiind purtătoare ale informaţiei genetice, în timp ce funcţia proteinei este de stabilizare şi protejare a acidului nucleic (GHENA, 1972). De asemenea proteina conferă virusurilor proprietăţi antigenice şi imunogenice. Învelişul proteic este denumit capsidă fiind la rândul lui alcătuit din subunităţile proteice numite capsomere.

Datorită faptului că nu se pot înmulţi singure, virusurile sunt paraziţi obligaţi, fiind complet dependenţi de metabolismul celulele gazdelor. Nu pot fi înmulţite pe medii artificiale. Învelişul proteic protejează acidul nucleic al particulelor virale când acestea se găsesc în afara unui organism viu. În plus, el contribuie la specificitatea transmiterii prin vectori (organisme transmiţătoare) mediind prin compoziţia specifică de amino-acizi, absorbţia şi eliberarea de pe suprafeţe infectate pe sau în vectori (JAGER, 1995).

Pentru iniţierea unei infecţii, particulele virale trebuie să pătrundă într-o celulă vie. În cazul unei introduceri pasive, este necesară rănirea plantei. Transmiterea naturală se face în cele mai multe cazuri prin organisme vectoare, care înţeapă sau rănesc pereţii celulelor gazdă şi introduc virusul.

Noutăţi, informaţii privind unii patogeni emergenţi ai culturii cartofului (deocamdată despre virusul Y din zona Braşov) şi alte date utile pentru cei care activează pe filiera cartofului (fermieri şi producători, distribuitori etc)

Lasă un răspuns